Interviu

Christine: Christine Cizmaş e numele meu, din Timișoara, vârsta... tânără; mă ocup de Teatrul Auăleu şi Scârț Loc Lejer, alături de Ovidiu Mihăiţă şi toţi colegii noştri, vorbesc acum în numele lor... Restul vine de la voi. Ah şi sunt actriţă.

Reporter: Dacă ne poţi spune cum a debutat afacerea? De unde ideea pentru a deschide cafeneaua?
Christine: A fost deschisă nu pentru că ne doream noi orbeşte să avem o cafenea... Poate şi faptul că vorbim azi aici e o ocazie specială de vreme ce ieri, Auăleu Teatru a împlinit 9 ani şi reprezintă motivul pentru care am deschis afacerea, pentru a ne susţine trupa... Am vrut să nu lucrăm pentru alţii, ca banii câştigaţi să fie investiţi în trupă. De aceea, atâta vreme cât cafeneaua ne va aduce profit, acesta va fi investit în activitatea noastră care este teatrul. Şi pot spune că afacerea ne asigură un trai decent şi ne ajută să împlinim acest vis al nostru.

Reporter: Aţi făcut vreun studiu de piaţă în prealabil? Aţi studiat competiţia?
Christine: Nu, nu... chiar nu... Nu prea mergeam nici în alte localuri... Avem locurile noastre unde ieşim... Ca să fie clar, Scârțul (sau „SC LEJEREANU” cum e denumită compania, deşi pentru oameni e Scârț Loc Lejer) a împlinit 5 ani anul acesta... Am deschis pe 27 Martie – Ziua Mondială a Teatrului. Dar nu, nu făcusem niciun studiu de piaţă. Ne doream doar o afacere. Eu am sugerat şi o langoşerie şi o bombonărie, dar ideea asta cu pub-ul... nu că a venit subit... o aveam în minte de ceva vreme... Doar că aveam nişte bani puşi deoparte şi am zis să facem asta. Şi cred că asta a fost a patra sau a cincea casă pe care am vizitat-o şi ni s-a părut perfectă, am închiriat-o şi am deschis. Am cumpărat-o în Decembrie sau Ianuarie şi în Martie am şi deschis.

Reporter: Ce poţi să ne spui despre specificul localului?
Christine: Specificul e ceea ce vedeţi voi, ce văd oamenii când intră... în mare parte obiecte colecţionate de-a lungul carierei noastre artistice... Ovidiu şi cu mine, deşi mai mult lui, îi plac obiectele vechi, vintage, din copilăria noastră şi care au o anumită valoare. În general fiecare obiect care are o istorie înseamnă mult mai mult pentru noi decât tehnologia. Şi au o însemnătate... un pick-up are farmecul său. Şi tot ce vedeţi e în mare parte Piaţa Flavia, multe sunt lucuri pe care oamenii nu le mai folosesc şi deciseseră să le arunce, iar noi le-am găsit la curăţenia de primăvară sau de toamnă. Multe dintre ele sunt lucruri aduse de oameni pentru că au considerat că se potrivesc locului. Şi cred că aşa-numitul design al locului se potriveşte cu casa, adică nu cred că ai avea cum să creezi aici un spaţiu ermetic, rigid, ştiţi şi voi, sticlă şi aliaj. Cred că Timişoara avea nevoie de un astfel de loc care e primitor şi cald şi unde oamenii se pot simţii ca acasă. Asta îmi spun mulţi oameni, şi atunci şi acum, că se simt ca acasă.

Reporter: Ce poţi să ne spui despre clienţi şi dacă nu cumva o cafenea cu specific limitează adresându-se unui anumit grup?
Christine: Da limitează, dar cred că e foarte bine că limitează pentru că atunci când îţi deschizi o afacere e bine să spui „Okay, asta am să fac şi acesta e target-ul meu”. De cele mai multe ori nu o să atingi acel target sau se va întâmpla ceva neprevăzut. De exemplu, la început aveam macrameuri pe mese, bibelouri, clasicul peşte de sticlă, ştiţi despre care vorbesc... Cred că a mai rămas unul singur sus... Ei bine seara mai bea omul un pahar de vin, o bere... accidente se întâmplă sau îi place un macrame aşa mult încât vrea să îl ia acasă... Aşa că pe parcurs am înţeles că deşi ne plăceau unele obiecte şi chiar se potriveau locului, ne îngreunau munca şi trebuia să facem lucrurile mai simple şi mai eficiente. Desigur nu ne aşteptam la un aşa succes şi cu atât mai puţin la atâţia tineri de 15-25 de ani să vină, dar au venit... Unii au realizat că nu li se potriveşte şi nu au mai venit, iar alţii vin încă pentru că mereu descoperă ceva ce le era necunoscut. Au văzut ce e acela un pick-up, cum e să joci teatru într-o cameră, au văzut „Nu te supăra frate” şi au vrut să se joace, au văzut că pot să stea în hamac, că le facem clătite, că limonada e la halbă, că ceaiul se serveşte într-o cană mare – ca acasă, că suntem amabili şi prietenoşi şi ne comportăm absolut normal. Ceea ce voiam iniţial era să vină oameni mai vârstnici şi să fie nostalgici când văd toate obiectele pline de istorie. Tinerilor de multe ori trebuie să le explici ce e un pick-up, ce e un diafilm pentru că nu ştiu... Şi pe bună dreptate să nu ştie, aşa că tu, ca Scârţ eşti un bun liant între cele două. Sunt foarte fericită când văd vârstnici că vin. Acesta fusese target-ul dar acum suntem vizitaţi de la bebeluşi până la pensionari. Recent a început să vină o doamnă, Doamna Charlotte care e o bătrânică cu spirit tânăr şi mă bucur mult că vine şi că îi place şi se simte ca acasă. Nimănui nu i se pare ciudat că vine, ba chiar s-a împrietenit cu câţiva.

Reporter: Ce dificultăţi aţi avut şi cum v-aţi descurcat cu ele?
Christine: Nu ştiu dacă ne-am descurcat, mereu intervin probleme, dar încercăm să păstrăm o etichetă. Despre asta este vorba, asta şi să facem oamenii mulţumiţi. Dificultăţile există dar nu cred că are rost să le menţionez acum... Suntem îndeajuns de determinaţi să facem asta. Realizăm că actul nostru de curaj, sau nebunie, spunei cum vrei, este al nostru... şi e normal să investeşti tot ceea ce ai în ce este al tău ca să îl ţii în viaţă.

Reporter: Vorbind de partea financiară, aţi avut un buget de start? Aţi făcut vreun împrumut bancar?
Christine: Nu, nu ne-am împrumutat. Toţi banii investiţi au fost bani strânşi din activităţile noastre artistice. Costurile au fost minime, nu am avut un buget mare, dar casa aşa cum o vedeţi am păstrat-o intactă. Am reparat ce era de reparat şi pereţii care erau de un alb imaculat, i-am mai colorat. Banii ne-au ajuns pentru ceea ce ne propuseserăm.

Reporter: Procesul birocratic e unul complex în România?
Christine: Absolut. Da poţi angaja pe cineva să facă asta pentru tine – noi nu am ştiut asta atunci. La început s-au ocupat băieţii, apoi am preluat eu... Vorbesc în mare parte despre autorizaţii de funcţionare care nu e aşa greu de obţinut, defapt e... Sunt multe drumuri de făcut, dar e realizabil. Se poate face, cu pastile, calm şi documentele care îţi trebuie în buzunar. Cam aşa a părut acum 5 ani, nu ştiu dacă procedura e la fel şi astăzi. Poate s-a mai simplificat, dar tot vei avea nevoie de multe hârtii. Pentru un grup de actori cu nici un fel de experienţă cu astfel de lucruri... Din fericire am avut eu un anumit background, am fost angajată la mai multe firme şi ştiam cum se lucrează cu actele şi nu m-am speriat prea tare.

Reporter: Angajaţii...? Cum s-au făcut angajările?
Christine: Pfff... Fişă de activitate... nu nu le-am cerut asta. Noi actorii nu am lăsat niciodată partea asta a afacerii, lucrăm şi noi cu colegii noştrii. Cred că amabilitatea, corectitiudinea, punctualitatea şi serviabilitatea au fost criteriile. Şi bineînţeles trebuia să existe o chimie între noi. Trebuiau să se potrivească locului. A existat clasica perioadă de probă şi apoi, dacă totul mergea bine, rămăneam împreună. Au fost mulţi oameni care au lucrat aici dar mereu am căutat persoane pe care putem conta pe o perioadă lungă de timp. Suntem o mare familie, aş putea spune. Încercăm să nu creăm sentimentul de şef şi superior sau să se spună „Să trăiţi, şefu!” sau „Hai că a venit patronul!”. Ba chiar ne supără să auzim asta. Eh că mai glumim noi, asta e altă poveste. Cel mai bun mod de a o descrie ar fi o relaţie... Eu îţi spun ce să faci, tu faci sau nu şi dacă vii şi tu cu impulsul tău şi creativitatea ta cu atât mai bine.

Reporter: Din cine e formată echipa şi ce rol au fiecare?
Christine: Avem un manager, un contabil, un îngrijitor care curăţă, cineva care se ocupă de stoc şi logistică, barmani şi bufetieri. Noi avem şi barmani şi bufetieri pentru că servim la bar şi nu facem cocktail-uri şi toate cele. Cam atât ar fi.

Reporter: Aţi avut vreo strategie de marketing?
Christine: Da, una extrem de complicată... Nu a existat. Suntem doar amabili şi prietenoşi.

Reporter: Cum se potriveşte Auăleu Teatru în Scârţ?
Christine: După cum am spus nu a fost pub-ul şi apoi teatrul ci mai degraba invers. Auăleu era deja în activitate de ceva timp, iar spaţiu în care repetam era mic. Nu am câştigat foarte mult spaţiu acum – vreo 7-8 locuri, dar a fost necesar să ne mutăm şi cele două entităţi funcţionează bine împreună. Scârţul a adus multe benficii trupei pentru că majoritatea clienţilor, chiar dacă nu de prima dată, dar a doua oară sigur au observat că există şi un teatru aici şi turişti care au vrut să vadă spectacole... Comparativ cu acum 5 ani când jucam 2 spectacole pe lună, acum avem în fiecare weekend şi de la 2 spectacole am ajuns la 4. Cererea de spectacole e tot mai mare, mai ales că nu facem publicitate nicăieri în oraş. Cred că ştiţi că nu există în Timişoara reclamă nici pentru Scârţ, nici pentru Auăleu. Noi trimitem doar un newsletter persoanelor care vor şi îşi lasă e-mailurile în caietul nostru de pe bar.

Reporter: Vorbinde de Timişoara, ce loc ocupă acesta în oraş?
Christine: Asta nu ştiu. Oamenii pot spune. Eu ştiu doar unul în Bălcescu, Str. Zoe, nr.1, momentan aici suntem.

Reporter: Ai numi aceasta o afacere de succes? Şi dacă da, de ce?
Christine: Nu ştiu dacă e de succes sau nu, pentru mine este o afacere necesară.

Reporter: Cum pot fi încurajaţi tinerii să îşi deschidă propria afacere?
Christine: Nu pot să îţi răspund. Nu ştiu dacă pot merge la un birou ca să întrebe. Ce ştiu e că le trebuie tupeu, curaj şi să creadă că ceea ce vor ei se poate face. Dacă după aceea se dau cu capul de pereţi şi renunţă, asta e altă poveste.

Christine: Ce să mai zicem? Ultima întrebare încă odată?
Cameraman: Nuu

Reporter: Numele de Scârţ... cum l-aţi ales?
Christine: Trebuia să se potrivească cu Auăleu Teatru. Şi Scârț merge. Am avut şi alte opţiuni, dar nu are rost să le spun acum. Cred că l-am luat dintr-un dicţionar de rime. Sau nu, nu, Ovidiu l-a spus pur şi simplu. Toţi spuneam „Scârț” şi „Ai fost Scârț”. Ovidiu ştie mai bine, dar eu îmi amintesc că eram noi doi şi am discutat şi asta a rămas. Ah şi mai are el şi un monolog intitulat aşa, pentru că toate scârţâie. Cred că sună bine: Auăleu Teatru la Scârț... Se potrivesc.

Reporter: Şi numele teatrului?
Christine: Auăleu?
Auăleu era un cuvânt pe care îl spuneam mereu la repetiţii, încercând să rezolvăm diverse probleme: „Auăleu! N-am aia...”, „Auăleu, auăleu!”. Oscilam între „Vai de mine” şi „Auăleu”, dar Auăleu merge mai bine pentru o trupă de teatru pentru că şi teatrul în sine oscilează între fericire şi tristeţe, un zâmbet şi o lacrimă. „Auăleu” spui şi când eşti trist sau bucuros sau îngrozit de ceva. Şi e tipic românesc.

Christine: Mai ai? (baterie)
Cameraman: Câtă vreţi.
Reporter: Ce să mai întreb?
Cameraman: Habar nu am.

Reporter: Întrebările cu partea financiară vi le trimit pe email pentru că nu văd de ce am filma asta. E ceva ce ar trebui menţionat?
Christine: Despre grădină... sau... dar nu. Cred că e important de menţionat că contribuţia clienţilor, a prietenilor noştrii cum ne place să îi numim, e imensă. Multe dintre obiecte sunt aduse de ei pentru că li se pare că se potrivesc cu locul. Au adus până şi mobilă! Sunt activi şi respectuoşi. Curăţă locul... noi nu am insistat niciodată să îşi aducă cana la bar... Sunt respectuoşi asta e ceva! Bine, nu sunt toţi aşa, dar pot fi educaţi. În fiecare toamnă vine un val nou de studenţi care trebuie educaţi... despre respectarea naturii şi a grădinii... a tot.

Reporter: E vreun obiect cu o poveste mai deosebită? Mă gândesc acum la barul cu monede.
Christine: Da, am pus şi pe Facebook recent o poză de cum arăta locul la început, cu mobila intactă. Şi barul îl avem de la un prieten. L-am adus pe o ploaie torenţială! Şi apoi am decis să îl umplem de monede. Ah şi peretele are o poveste frumoasă... Peretele din faţa barului e umplut cu cuvinte, cu amintiri de la clienţii noştri care au vrut să ne lase un gând şi le-am dat markere şi s-a umplut. Deşi am trecut prin 4 renovări deja, acel perete a rămas neatins.

Reporter: Spune-ne cine e Nică.
Christine: Nică e... Dacă vreţi îl aduc... E şoricarul nostru... A mai fost şi, ei bine, am început cu Pampon, Pampon din păcate a plecat, apoi a venit Petic şi acum îl avem pe Nică... Neică cum îi spunem noi... Acum doarme...
Reporter: L-am întrebat şi pe Marius de el. Vin de două săptămâni aproape zilnic şi nu l-am văzut 0 dată.